Educație rutieră – Nu doar Școală de șoferi.

Despre mine

Cine sunt și cum am ajuns aici

Mai aveam puțin și mă nășteam instructor. Tatăl meu a profesat în meseria asta încă de când aveam 3 ani, iar viața mea s-a legat de mașini, de trafic și de regulile nescrise ale drumului. Jucăriile mele au fost aproape toate vehicule, iar multe dintre regulile de circulație le-am învățat în joacă. Iar poveștile… nu erau basme din bătrâni sau din cărți pentru copii, ci întâmplări reale prin care trecea el, pe vremea când autovehiculele rămâneau în pană, nu aveau servodirecție sau servofrână, cauciucurile aveau camere, iar dacă exploda unul, nici doi bărbați nu mai puteau ține direcția.
Volanul mergea atât de greu încât puteai să virezi roțile doar dacă mașina era în mișcare; dacă era pe loc, trebuia să fii atlet — și chiar și atunci când trăgeai de el, te ridicai din scaun. :) Pe măsură ce au trecut anii, am devenit conducător pe rând: de tricicletă, de bicicletă, apoi de atelaje cu animale — boi și cai — pe vremea când așa se făcea preponderent transportul de marfă.
A urmat bicicleta de adult, inclusiv o semicursieră Sputnik cu ajutorul căreia am experimentat viteze de până la 40 de km/h. În tot timpul ăsta am fost și pieton, fără nicio responsabilitate, ținându-mă de fusta sau de mâna mamei — Dumnezeu s-o binecuvânteze oriunde s-ar afla!, sau sub privirile atente ale tatălui meu. Mai târziu am început deplasările fără însoțitor, spre grădiniță și spre școală, dus și întors.
Au existat și momente mai puțin fericite: pe la 4 ani, împreună cu un vecin, „testam” reacțiile șoferilor și eficiența frânelor traversând în fugă prin fața mașinilor. Până când un fost elev al tatălui meu i-a relatat despre preocupările noastre, iar eu am aflat că educația… are și variante mai puțin ortodoxe.
La 9 ani am traversat o stradă înghețată și m-a lovit o bicicletă. Nici astăzi nu înțeleg cum unii ies cu bicicleta iarna pe drumuri acoperite cu gheață și zăpadă — pe patru roți abia te ții, dar pe două? Dar de atunci sentimentul de asigurare înainte de a traversa strada nu m-a mai părăsit niciodată. La 5 ani știam deja să citesc, iar înainte de clasa întâi făceam toate întrebările din chestionarele oficiale. Am obținut permisul la 18 ani, iar la 24 de ani și jumătate, în aprilie 1994, eram cel mai tânăr instructor din România. Drumul meu profesional a continuat acolo încă 15 ani, apoi am locuit în Marea Britanie, Turcia și Spania.
Am călătorit prin multe alte țări — Țara Galilor, Polonia, Ucraina, Rusia, Cehia, Slovacia, Elveția, Italia, Grecia, Austria, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Slovenia, Franța, Belgia, Olanda — și am văzut cu ochii mei cum se schimbă organizarea circulației rutiere de la o cultură la alta. Toate astea mi-au format o perspectivă largă și realistă asupra a ceea ce înseamnă traficul rutier și educația rutieră.
Meserie am furat de la tatăl meu, de la colegi, am învățat din cărți și din viață, dar și de la profesori. Am avut șansa să învăț de la oameni de valoare, unul dintre ei, Marin Lepădădu, care la vremea aceea era deseori invitat la reuniunile Convenției Rutiere de la Viena din 1968 pentru a i se cere părerea. O parte din ceea ce predau astăzi vine din moștenirea acestor oameni.
La Terra Getarum, deocamdată, fac totul singur: instructor, profesor de legislație, secretar, responsabil cu actele, curățenia și contabilitatea primară. Nu sunt cel mai ordonat — încerc, dar le mai încurc — însă răbdarea nu-mi lipsește. Elevii dificili sunt pentru mine o provocare, iar celor cu aptitudini le ridic standardul până la nivelul maxim pe care îl pot atinge.
Comportamentul de la volan influențează personalitatea și invers; în viață, în situații de criză, te vei comporta așa cum o faci la volan în situații dificile.
În birou am cinci plante care rezistă eroic și un acvariu cu 17 pești care par mai organizați decât mine. Ei îmi aduc o notă de liniște într-un loc unde munca este multă și continuă.
Așa funcționează Fahrschule Terra Getarum: cu experiență, răbdare și cu mândria de a duce mai departe ceea ce au creat alții.